A apărut un vis în timp ce nu dormeam:
Se făcea că o voce cu plete de aur mă întreba dacă-mi amintesc plăcuța.
"Ce plăcuță?", am întrebat.
„Plăcuța de la intrarea în viață...”
„Prima mea amintire e de la vârsta de 3 ani... mai devreme nu eram încă, cine să-și amintească... Ce e cu plăcuța asta?”
„Pentru că m-ai nechemat tăcând, am venit - eu sunt vocea cu plete de aur nechemată – am venit să-ți spun ce scrie pe plăcuța de la intrarea în viață. Dar nu mă vei crede, nu mă vei putea crede și vei uita până în momentul în care vei intra din nou în viață și vei citi cu ochii tăi plăcuța și vei râde. Vei râde de tine, vei râde de mine, vei râde de plăcuță şi vei râde de viață.
Prima oară când te naști nu știi nimic, ești e o mirare...și treci pe lângă plăcuță cu o adâncă mirare inconștientă, nu știi să citești și nici nu e nevoie. Plăcuță nu e pentru copiii încă nenăscuți, ei știu ce trebuie să facă, n-au nevoie de sfaturi, așa e firea lor...
Copiii cresc și în timp uită, ca și cum ai pleca într-o țara străină și ți-ai uita limba maternă după câțiva ani, pentru că toți cei din jur vorbesc o altă limbă ...ei te obligă să înveți limba lor și sa o uiți pe-a ta. Când devine adult, orice om tânjește după limba maternă pe care nu mai știe să o vorbească. Va încerca să uite de uitarea lui, de rana lui adâncă...și așa au apărut distracțiile, omul a vrut să fie distras, neștiind ca așa învârte roata nefericirii. Dar nu vom vorbi despre ei pentru că e trist, vom vorbi despre cei ce vor să se regăsească, nu să fugă. Pentru a te putea regăsi va trebui să mai treci o dată prin fața plăcuței, altfel e imposibil. Trebuie să citești ce scrie, trebuie să simți ce scrie, trebuie să înțelegi ce scrie. Va trebui să te naști din nou, va trebui să mori, să uiți tot ceea ce nu ești, tot ceea ce crezi că știi și să o iei de la capăt, dar de data asta conștient. Când vei râde cu lacrimi înseamnă ca te-ai regăsit...
Și chiar de nu mă vei crede, te va îndruma, chiar de vei uita, uneori mă vei auzi, chiar de nu vei înțelege, uneori vei zâmbi.
„Ce scrie....?” am întrebat eu sugrumat şi aproape imperceptibil.
„Pe plăcuță stă scris cu litere de aur de când lumea: „Loc de joacă”. ”
M-am trezit râzând cu lacrimi, cred că aveam o privire tâmpă...apoi râsul s-a stins, lacrimile s-au uscat, iar eu am uitat şi am intrat în zi ca în oricare alta.
Totuşi uneori dansez fără să știu de ce, uneori zâmbesc din senin, uneori privesc cu mirare înspre locurile de joacă pentru copii și pe-ascuns mă dau în leagăne...uneori, ca o străfulgerare, îmi amintesc o voce, o voce cu plete de aur ce râde, râde de mine...apoi mă afund din nou în uitare.
și totul este si nimic nu se întâmplă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu