Uneori imi place sa fac pe copacul, imi aduce o liniste aparte sa privesc in departare, cu mainile unite in coroana. Copacii au ochii deschisi si pot privi mult mai departe, mult mai adanc in zare, in pamant, in oameni.
Uneori mi-e greu sa suport zgomotul aiurea al oamenilor care latra ca niste caini speriati de singuratate, de marea singuratate.
Uneori obosesc si tac. Am impresia ca doar tacerea nu poate deveni un cliseu atunci cand orice idee inteleapta e tavalita prin mintile acelea atat de zgomotoase, neinteleasa, privita doar ca o vorba frumoasa si-apoi uitata si imbrancita in aglomeratia gandurilor. Le vad cum sangereaza, despuiate, fara sa lase urma, fara sa starneasca vreun ecou.
Uneori tac. Dar tacerea nu e goala, e ceea ce avem in comun, noi si copacii. Si restul.
